Hotărâri CEDO

Lipsa unei anchete efective şi aprofundate capabile să ducă la lămurirea circumstanţelor decesului unei persoane aflate în custodia statului, la identificarea şi, dacă se impune, la pedepsirea celor responsabili, încalcă prevederile articolului 2 (dreptul la viaţă) sub aspect material şi procedural şi ale articolului 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În esenţă, Curtea a constatat încălcarea de către statul român a articolului 2, sub aspect material şi procedural, şi a articolului 13 din Convenţie. Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a apreciat că nu poate fi considerată ca fiind efectivă o anchetă care a durat şapte ani, procedura internă fiind încă pendinte, iar împrejurările decesului fiului reclamantului, deţinut în penitenciar, nu au fost clarificate, persoanele responsabile nu au fost identificate şi autorităţile nu au oferit un remediu cu privire la deces, fiind împiedicat accesul reclamantului la instanţa civilă pentru a obţine eventuale despăgubiri.

Importanţa desfăşurării unei anchete efective în cazul decesului unei persoane aflate în custodia statului rezidă din obligaţia statelor de a proteja dreptul la viaţă al persoanelor aflate sub jurisdicţia lor prin stabilirea cadrului legal pentru a preveni, respectiv a sancţiona, comiterea de infracţiuni contra vieţii. Organele de urmărire penală au obligaţia de a stabili din oficiu faptele şi împrejurările cauzei, precum şi persoana făptuitorului, potrivit principiilor statuate în articolele 1 – 4, respectiv în articolele 200 şi 202 din Codul de procedură penală.

Rezumând hotărârea pronunţată în data de 7 iunie 2011 în cauza Predică împotriva României[1], arătăm că plângerea a fost formulată de dl. Ion Predică în numele fiului său, Marian Predică, decedat la data de 5 octombrie 2003, în timp ce se afla în penitenciar.

Astfel, la data de 20 martie 2000, Marian Predică a fost arestat preventiv pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, iar la data de 11 septembrie 2003 a fost transferat la Penitenciarul Rahova. Investigaţiile medicale au concluzionat că acesta era clinic sănătos şi nu prezenta simptomele vreunei boli cronice sau acute la data încarcerării sau pe parcursul detenţiei.

În dimineaţa zilei de 1 octombrie 2003, ora 10:15, gardienii au fost anunţaţi de colegii din camera de deţinere ai fiului reclamantului despre faptul că acesta începuse brusc să tremure şi îşi pierduse cunoştinţa. Marian Predică a fost dus imediat, ora 10:27, la cabinetul medical al penitenciarului, iar apoi la ora 10:40, la Penitenciarul - Spital Bucureşti - Rahova. La ora 11:15, acesta a fost internat în stare de comă la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti. La internare, doctorii nu au identificat urme de traumatism cranian sau vertebral. Fiul reclamantului nu a mai ieşit din comă, iar la data de 5 octombrie 2003, ora 13:30, a decedat.

Certificatul constatator al morţii şi raportul de necropsie preliminar au stabilit că moartea lui Marian Predică a fost violentă şi s-a datorat hemoragiei, consecinţa unui traumatism cranio–cerebral şi facial, cu fractura oaselor nazale, echimoze şi excoriaţii. Leziunile traumatice au putut fi produse cu una până la trei zile anterior datei internării în spital, prin lovire cu corp dur în regiunea facială urmată de cădere şi lovire de plan dur. Între leziunile traumatice cerebrale şi deces există o legătură directă de cauzalitate. Aceste concluzii au fost confirmate de raportul medico-legal final, menţionându-se în plus că leziunile cerebrale necesitau tratament de specialitate aplicat precoce.

Din concluziile completării raportului medico-legal, a rezultat că Marian Predică a prezentat la data decesului multiple leziuni traumatice, fractură de oase nazală cu înfundare şi hemoragie. Având în vedere morfologia şi topografia leziunilor traumatice, s-a apreciat că nu se poate exclude producerea tuturor leziunilor în acelaşi context, printr-un mecanism de cădere şi lovire de plan dur, cu câteva zile anterior datei decesului, posibil prin lovire de un pat metalic în cadrul unei crize comiţiale de etiologie epileptică, aşa cum a rezultat din datele de anchetă. Din documentaţia avută la dispoziţie nu au rezultat deficienţe în acordarea asistenţei medicale.

Comisia de Avizare şi Control a INML Bucureşti a avizat raportul de autopsie, dar nu a aprobat completarea la raport, fără a oferi explicaţii.

Comisia Superioară Medico - Legală a aprobat raportul de autopsie, precizând că se exclude producerea leziunilor traumatice numai prin cădere în timpul unei crize epileptice.

În vederea stabilirii circumstanţelor decesului lui Marian Predică, parchetul militar a efectuat acte premergătoare cu privire la comiterea de infracţiuni de către gardienii de penitenciar însărcinaţi cu supravegherea deţinuţilor. Au fost audiaţi gardienii care au fost de serviciu în perioada deţinerii fiului reclamantului la Penitenciarul Rahova, precum şi colegii din camera de deţinere ai acestuia, care au declarat că nu au existat incidente care să necesite luarea unor măsuri de imobilizare şi nici nu au observat urme de violenţă pe faţa deţinutului. Doar unul dintre colegii de cameră ai lui Marian Predică a declarat că a auzit că acesta ar fi fost bătut de "mascaţi".

Procurorul militar a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de gardienii de penitenciar şi a dispus trimiterea cauzei la procurorul civil spre competentă soluţionare cu privire la colegii din camera de deţinere ai fiului reclamantului. Rezoluţia a fost confirmată de procurorul ierarhic superior.

Tribunalul Bucureşti a admis plângerea împotriva rezoluţiei, formulată de reclamant, şi a dispus trimiterea cauzei la procuror în vederea efectuării de cercetări sub aspectul infracţiunii prevăzute de articolul 174 C.pen., considerând cercetarea penală ca fiind incompletă. Sentinţa a fost menţinută în recurs.

În ceea ce priveşte cercetările privind colegii din camera de deţinere ai fiului reclamantului, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale. Rezoluţia a fost infirmată de procurorul ierarhic superior, iar cercetările au fost continuate. Au fost audiaţi deţinuţii, colegi de cameră ai fiului reclamantului, precum şi alte persoane. Aceştia au declarat că Marian Predică nu a fost supus violenţelor. O parte din cei audiaţi au arătat că fiul reclamantului a suferit o criză de epilepsie în urma căreia s-a lovit de patul metalic. Drept urmare, s-a dispus neînceperea urmăririi penale, concluzionându-se că decesul a fost consecinţa unei autoaccidentări produse în condiţiile unei crize comiţiale de etiologie epileptică. Rezoluţia a fost menţinută de procurorul ierarhic superior.

Tribunalul Bucureşti a admis plângerea împotriva rezoluţiei formulată de reclamant, a desfiinţat rezoluţia şi a dispus trimiterea cauzei la procuror în vederea completării probatoriului cu vizionarea înregistrărilor video din incinta penitenciarului, audierea altor persoane indicate în raportul Amnesty International cu privire la decesul lui Marian Predică, precum şi pentru identificarea altor documente medicale anterioare încarcerării şi din timpul perioadei de deţinere. Sentinţa a fost menţinută în recurs.

Procurorul a dispus începerea urmăririi penale in rem sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de articolul 183 C.pen. La momentul pronunţării hotărârii Curţii, urmărirea penală nu era finalizată.

Faţă de situaţia de fapt expusă, reclamantul s-a adresat Curţii invocând încălcarea de către autorităţile naţionale a drepturilor garantate prin articolul 2 şi articolul 13 din Convenţie.

În hotărârea pronunţată, având în vedere prevederile art. 2 din Convenţie, Curtea a reiterat principiile consacrate în jurisprudenţa anterioară, reamintind că simplul fapt că o persoană a decedat în condiţii suspecte în timp ce se afla în custodia statului ridică întrebări asupra modului de îndeplinire de către stat a obligaţiei de a proteja dreptul la viaţă al persoanei (cauza Slimani c. Franţei[2], par. 27). Mai mult, când o persoană este luată în custodie având o stare bună de sănătate, iar apoi decedează, revine statului obligaţia să ofere o explicaţie plauzibilă asupra circumstanţelor de fapt (mutatis mutandis, Selmouni c. Franţei[3], par. 87; Salman c. Turciei [MC], nr. 21986/93, par. 97) şi să aducă probe care să combată susţinerile victimei, îndeosebi când sunt bazate pe rapoarte medicale (Abdülsamet Yaman c. Turciei[4], par. 43).

De asemenea, Curtea a reţinut că, pentru a fi considerată ca fiind efectivă, o anchetă penală trebuie:

• să fie realizată din oficiu (Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii[5], par. 74; Tsintsabadze c. Georgiei[6], par. 85);
• să fie realizată de un organ independent faţă de autorităţile acuzate că ar fi responsabile, ceea ce presupune inexistenţa unor legături ierarhice sau instituţionale şi independenţă din punct de vedere practic (McKerr c. Marii Britanii[7], par. 112; Paul şi Audrey Edwards, par. 70);
• să fie efectivă: să fie aptă să stabilească cauzele morţii şi să conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile, respectiv a agenţilor statului responsabili, dacă este cazul. Efectivitatea anchetei presupune şi obligaţia autorităţilor judiciare de a conserva mijloacele de probă şi de a administra toate probele care pot duce la aflarea adevărului;
• să fie realizată cu diligenţă şi celeritate;
• ancheta şi rezultatele ei să poată fi supuse unui examen critic din partea societăţii; este esenţială implicarea victimelor sau rudelor acestora, într-o manieră de natură a le asigura apărarea intereselor legitime (Carabulea c. României, par. 131; McKerr, par. 111-15).

Totodată, din perspectiva art. 13 din Convenţie, Curtea a reamintit că, în situaţia în care se invocă încălcarea unui drept recunoscut de Convenţie, partea care se pretinde victimă trebuie să aibă la dispoziţie un mecanism în vederea stabilirii responsabilităţii agenţilor statului pentru încălcarea respectivă. În cazul drepturilor protejate prin art. 2 din Convenţie, pe lângă acordarea unor eventuale despăgubiri, este necesar a se desfăşura o anchetă efectivă şi aprofundată capabilă să ducă la identificarea şi, dacă se impune, la pedepsirea celor responsabili de actele imputate (Süheyla Aydın c. Turciei, 24 mai 2005, nr. 25660/94, par. 208).

În cauza de faţă, în ceea ce priveşte articolul 2 din Convenţie sub aspect material, Curtea a observat că moartea fiului reclamantului a fost violentă.

În acest context, Curtea a apreciat că explicaţia oferită de Guvern asupra cauzei decesului întemeiată pe actele dosarului de urmărire penală, în sensul că fiul reclamantului s-ar fi autoaccidentat în timpul unei crize de epilepsie, nu este susţinută de actele medicale, care dovedeau starea sa bună de sănătate. Curtea a analizat rapoartele medico-legale expuse mai sus, raportul Amnesty International cu privire la decesul lui Marian Predică, precum şi declaraţia deţinutului G.I. de la Penitenciarul Rahova, ataşată la dosar de reclamant. Deţinutul respectiv nu a fost audiat de procuror.

Curtea a luat în considerare şi faptul că procedura internă este pendinte, iar după mai bine de şapte ani, autorităţile au omis să ofere o explicaţie plauzibilă pentru decesul fiului reclamantului.

În ceea ce priveşte articolul 2 din Convenţie sub aspect procedural, Curtea a subliniat faptul că cercetarea penală efectuată în cauză a relevat deficienţe serioase.

Curtea a observat faptul că rezoluţiile procurorului de neîncepere a urmăririi penale au fost desfiinţate de instanţele interne şi s-a dispus continuarea cercetărilor. Totuşi, hotărârile instanţelor de judecată nu au fost respectate întocmai de către organele de urmărire penală.

Mai mult, s-a reţinut că o parte a procedurii penale nu a satisfăcut cerinţa de independenţă şi obiectivitate, întrucât o parte a anchetei a fost efectuată de procurorul militar.

În plus, Curtea a notat faptul că reclamantul nu a fost implicat în desfăşurarea cercetărilor, nu a fost informat despre mersul anchetei şi nu a fost întrebat dacă are probe de propus sau cereri de formulat.

Curtea a constatat că până în prezent nicio persoană nu a fost identificată ca fiind responsabilă pentru decesul fiului reclamantului şi nici nu au fost lămurite împrejurările decesului, în ciuda actelor medicale care atestă moartea sa violentă şi a indicaţiilor instanţelor naţionale.

Referitor la articolul 13 din Convenţie, Curtea a constatat că autorităţile statului erau responsabile pentru decesul fiului reclamantului în timp ce se afla în custodia lor. Astel, autorităţile aveau obligaţia de a desfăşura o anchetă efectivă în privinţa plângerilor depuse de reclamant.

Văzând modalitatea de efectuare a urmăririi penale, Curtea a concluzionat că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a conduce o anchetă efectivă cu privire la decesul fiului reclamantului şi nu a fost oferit niciun remediu cu privire la decesul acestuia, fiind împiedicat accesul reclamantului la instanţa civilă pentru a obţine eventuale despăgubiri.

În acest context, Curtea a decis că art. 2 din Convenţie, sub aspect material şi procedural, şi art. 13 din Convenţie au fost încălcate.